În acest articol ne propunem să analizem situația juridică a drepturilor de autor cu privire la operele create de angajați, în relația cu angajatorul lor, cine le deține și cum pot fi folosite aceste opere.
Ce constituie drepturi patrimoniale de autor?
Drepturile de autor protejează creațiile intelectuale, care sunt denumite generic opere, atâta vreme cât acestea sunt originale și sunt fixate pe un suport (digital sau fizic). De exemplu, pot fi protejate de drepturi de autor o carte, un tablou, liniile de cod ale unui program pe calculator, design-ul unui site sau textul unei prezentări comerciale.
Autorul unei opere beneficiază de drepturi de autor de la momentul realizării operei, fără a fi necesar să parcurgă nicio formalitate oficială de înregistrare (cum este cazul invențiilor sau mărcilor înregistrate) sau să fie publicate.
Drepturile de autor se compun din drepturi morale (nepatrimoniale) și drepturi patrimoniale.
Drepturi morale – protejează de regulă și garantează calitatea de autor și integritatea operei;
Drepturi patrimoniale – garantează controlul asupra operei și a modalității de exploatare a acesteia.
Drepturile patrimoniale de autor includ dreptul de reproducere, de traducere, de comunicare publică a operei etc. care reprezintă principalele modalități de monetizare a unei opere. Spre diferență de drepturile morale care rămân tot timpul la autor, acestea pot fi transmise, cu titlu gratuit sau contra unei prestații sau sume de bani.
Cui aparțin drepturile de autor asupra creațiilor pe care le realizează angajații la locul de muncă?
Ca o regula generală, drepturile de autor aparțin creatorului operei, însă există câteva excepții notabile, în special în relațiile de muncă.
Atunci când angajații realizează opere, în sensul Legii nr. 8/1996 privind drepturile de autor, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, ei se bucură de drepturile ce decurg din calitatea lor de autor, atât drepturile morale cât și drepturile patrimoniale, însă cu anumite limitări. Cel mai important, autorul nu va putea autoriza utilizarea de către terți a operei realizate la locul de muncă, decât dacă obține consimțământul angajatorului și cu recompensarea acestuia pentru contribuția la costurile creației (de exemplu pentru resursele puse la dispoziție de către angajator: calculator, softuri specializate ș.a. care au fost folosite în procesul de creație). Este important de subliniat și că în pofida acestor limitări semnificative cu privire la utilizarea operei, angajatul este autorul operei și nu firma angajatoare, iar acesta își păstrează dreptul de a folosi în scop propriu opera, fără să fie necesar niciun acord din partea angajatorului său sau să îi ofere vreo compensație.
De exemplu, dacă un angajat ocupă un post de Content Writer (creator de texte de marketing) conform prevederilor art. 45 din Legea nr. 8/1996, acesta beneficiază de drepturile de autor cu privire la textele pe care le crează, dacă ele pot fi calificate drept opere. Cu toate acestea, el nu are dreptul de a autoriza utilizarea textului de către alte persoane, cum ar fi clienți personali, prieteni, decât cu acordul angajatorului său. Angajatorul va avea dreptul să utilizeze opera, textul în cazul acesta, fără niciun acord, însă nu poate ceda dreptul de utilizare mai departe, către clienții angajatorului de exemplu.
Cu toate acestea, părțile au libertate ca prin Contractul individual de muncă să prevadă o clauză contrară art 45 din Legea drepturilor de autor, iar în această situație drepturile de autor ar reveni în patrimoniul angajatorului, pe perioada prevăzută în contract și condițiile financiare agreate de către părți.
Ce se întâmplă însă dacă în exemplul nostru anterior, angajatul desenează un logo care să acompanieze textul pe care l-a creat? Tot art. 45 din Legea drepturilor de autor prevede că dreptul de utilizare a operei de către angajator se referă doar la acele creații care au fost dezvoltate de către angajați în cadrul activității obișnuite de la locul de muncă. Asta înseamnă că dacă opera este creată cu depășirea atribuțiilor de serviciu, astfel cum sunt definite în fișa postului, angajatorul riscă să nu poată folosi acel logo, fără acordul angajatului, care va avea dreptul să ceară o remunerație suplimentară pentru această operă creată în afara atribuțiilor obișnuite de serviciu. Textul de lege însă este unul vag, ceea ce înseamnă că se pot ivi situații în care deși o anumită activitate se subscrie atribuțiilor din fișa postului, dar exced instrucțiunile sau solicitările angajatorului, situație în care este discutabil dacă art. 45 din Legea drepturilor de autor mai este aplicabil, fiind necesară o analiză de la caz la caz.
În concluzie, pentru o mai bună protecție și pentru a evita situațiile neclare care pot duce la procese îndelungate și costisitoare, angajatorii trebuie să se asigure că angajații realizează opere în îndeplinirea atribuțiilor prevăzute în fișa postului, iar dacă este necesar să actualizeze acest document. De asemenea, recomandăm ca modalitatea de transfer și de exercitare a drepturilor de autor să fie clar prevăzută în contractul de muncă și să nu se bazeze doar pe prevederile art. 45 din Legea drepturilor de autor, care pot fi înlăturate prin voința părților exprimate prin contract. Iar în ceea ce privește angajații, acestora le recomandăm să nu utilizeze resursele de la locul de muncă pentru proiecte personale care sunt pasibile să genereze drepturi de autor și cu atât mai puțin în cadrul orelor de program, dacă vor să evite riscul să plătească compensații angajatorului lor pentru a-și putea exercita drepturile patrimoniale de autor.
av. Andrada PERSU